De ce i S-a arătat Hristos Cel Înviat mai întâi Sfintei Maria Magdalena și nu Apostolilor?

În dimineața Învierii, un lucru surprinzător atrage atenția oricărui cititor al Evangheliei: Hristos Cel Înviat nu Se arată mai întâi Sfântului Petru, nici Sfântului Ioan și nici celorlalți Apostoli, ci unei femei – Sfintei Mironosițe Maria Magdalena.

De ce? Răspunsul se află chiar în Evanghelie.

După ce Petru și Ioan au văzut mormântul gol, ei s-au întors acasă. Maria Magdalena însă a rămas. Nu a plecat. Stătea afară, lângă mormânt, și plângea.

„Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând” (Ioan 20, 11)

Lacrimile ei nu erau doar durerea unei ucenice care își pierduse Învățătorul. Erau lacrimile unei inimi care Îl iubea pe Hristos mai mult decât orice și care nu putea accepta despărțirea de El.

De aceea, când Domnul i Se arată, ea nu Îl recunoaște de îndată. Îl crede grădinarul și Îi spune:

„Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica.” (Ioan 20, 15)

Ce cuvinte uimitoare! O femeie singură spune că va lua asupra ei Trupul Domnului. Nu se gândește dacă poate sau nu. Dragostea nu calculează.

Și atunci Hristos rostește un singur cuvânt:

„Maria!”

În clipa aceea, totul se schimbă.

Ea Îl recunoaște și răspunde:

„Rabuni!”, adică „Învățătorule!” (Ioan 20, 16)

Nu explicațiile au făcut-o să creadă, ci glasul Celui pe Care Îl iubea.

Prima vestitoare a Învierii

Domnul nu Se oprește aici. Îi încredințează o misiune pe care nimeni nu o primise până atunci:

„Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (Ioan 20, 17)

Astfel, Maria Magdalena devine prima care vestește Apostolilor Învierea lui Hristos. De aceea, Sfinții Părinți au numit-o adesea „Apostolul Apostolilor”, iar Biserica Ortodoxă o cinstește cu titlul de „întocmai cu Apostolii”, deoarece a primit de la Însuși Domnul chemarea de a duce vestea Învierii celor care aveau să propovăduiască Evanghelia în întreaga lume.

O inimă schimbată de Hristos

Evanghelia spune că din Maria Magdalena Domnul scosese șapte demoni (Luca 8, 2; Marcu 16, 9). Nu ni se spune în ce fel era chinuită, dar știm că întâlnirea cu Hristos i-a schimbat întreaga viață. Din acel moment, L-a urmat pretutindeni. A fost de față la Răstignire, când mulți dintre Ucenici se ascunseseră. A văzut punerea în mormânt. Și înainte de răsăritul soarelui s-a grăbit din nou la mormânt cu miruri, din dragoste pentru Domnul. Această statornicie a iubirii este cea care străbate întreaga ei viață.

Dragostea care rămâne

Sfânta Maria Magdalena ne învață că adevărata iubire pentru Hristos nu dispare atunci când vin încercările. Ea nu a rămas lângă Cruce pentru că înțelegea toate tainele lui Dumnezeu. Nu a rămas fiindcă știa că va urma Învierea. A rămas pentru că Îl iubea. Iar această iubire a fost răsplătită cu cea mai mare bucurie pe care un om o putea primi: să fie primul martor al lui Hristos Cel Înviat.

Poate că și noi ne aflăm uneori înaintea unui „mormânt”: o suferință, o pierdere, o rugăciune care pare fără răspuns. Evanghelia ne învață însă că, dacă rămânem lângă Hristos cu credință și cu răbdare, El nu întârzie să ne cheme pe nume. Așa cum a făcut odinioară cu Maria. Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase adevăruri ale Învierii: Hristos îi cheamă pe nume pe cei care Îl caută cu toată inima.